Alexandra 12

După calculele mele, destul de aproximative, e adevărat, se cam apropie „momentul adevărului". Recunosc că încep să mă gândesc destul de des la Alexandra, dar, când mi se pare că ar fi cazul unui răspuns, nu pot ignora că este o zi de marți, treisprezece, așa că mă abțin. Este și miercuri o zi!

Totuși, nu mai este cazul întrucât, pe la douăsprezece și jumătate, fiind cu treburile terminate și în drum spre casă, aud telefonul care mă avertizează că am primit un mesaj. Caut un loc unde să am voie să trag pe dreapta, apoi mă uit pe telefon. Mesajul este compus din trei emoticoane înlăcrimate, apoi textul: „Mi-a venit" plus alte trei emoticoane, tot așa, plângăcioase. Îi scriu: „Poți vorbi?" Nu-mi răspunde nimic, însă mă sună. Comentariul este cam... hidos:

- Curge sânge din mine, de parcă aș fi vacă!...

Cam am eu idee la ce-o duce capul, însă, clar, trebuie să mă mai gândesc și eu la situația mea familială, socială - o femeie, chiar și neintenționat, poate provoca pagube enorme...

- Tineret frumos și plin de inițiativă, după weekend, dacă vrei și ai chef, mă suni. OK?

Se lasă cam liniște „pe fir", apoi o dă-n comentarii neutre:

- Văzând și făcând...

- Sărutmâna.

Întrerup convorbirea.

Trece sâmbăta și duminica, trece următoarea săptămână, iar Alexandra nu dă vreun semn. Îmi văd și eu de ale mele, chit că, de ce să nu recunosc, mă gândesc destul de des la frumusețea blondă, cu ochi albaștri și cu talente deosebite...

După două săptămâni, primesc un text: „Mi-am făcut analizele". Întreb, poate exagerat de scurt: „Și?" Aștept un pic, însă răspunsul este destul de explicit: „Se pare că partea masculină are deficiențe..." Râd și scriu: „Doar te-am avertizat!" Mai aștept un pic, nu știu ce, dar primesc un nou mesaj: „Nu vrei să încerci un tratament?" Răspund, dur: „Ba da!... Mă tratez singur!... Uit cine ești, unde locuiești și orice legat de tine!" Nu-mi mai răspunde în nici un fel.

.....................................

A trecut, deja, mai bine de o lună când, din senin, primesc un text: „Încă sunt supărată pe tine, dar sunt dispusă să te iert." Râzând, îi scriu: „Puiule, la vârsta mea, pe mine mă iartă numai Dumnezeu!..." Îmi trimite un emoticon nervos. Răspund, scurt și la obiect: „Dacă insiști pe linia asta, riscăm să ajungem la insulte - n-am timp și nici chef de așa ceva!" Iar îmi trimite emoticonul nervos, cu textul: „Da, că tu ești Domnul, iar eu, preșulețul!" Răspund: „Consideră ce vrei, dar nu mă mai căuta!"

.....................................

Mai trece încă o lună, când, iarăși, numita Alexandra PSD îmi trimite un nou mesaj: „ Nu mi te pot scoate din cap, din minte, din amintiri!..." Trimit un mare semn de întrebare: „?" Se face un pic de pauză, apoi, ca-n liceu, primesc o chestie de să-mi vină rău: „Ți-ai bătut joc de mine!... Ai profitat, m-ai făcut să fac lucruri de nefăcut!..." Mă învârtoșez: „Tu chiar crezi ce spui?!?" Iar e pauză, apoi: „Vino mâine! Te rog, te implor!" Răspund: „Nu pot decât poimâine, dar ne vedem la tine, la terasă."

Răspunde, destul de rapid: „Poimâine, nu pot eu!" Mi-e clar că am intrat în negocieri, în ambiții, așa că o anunț: „Atunci, săptămâna viitoare."Este, clar, hotărâtă ca să fie ca ea: „Hai, te rog, vino mâine! Te descurci tu! Știu că poți!" Îi răspund, citând prima reclamă comercială din România de după decembrie optzeci și nouă: „Dacă vrei, poți! Adidas Torsion!" Răspunde, parșiv: „Hai, fii bun și nu o dezamăgi pe fată!" Deh, e femeie:„Mâine, la nouă, la terasă, fără chiloți!" Știu că e o răutate, dar nici Alexandra nu mi-a dovedit a fi vreo fată chiar de treabă...

Distractiv este că Alexandra este, într-adevăr, inteligentă. Apare la terasă purtând o pereche de jeanși, mulați, de poți ghici ușor că, pe dedesubt, nu poartă chiloți. Mărturisesc că mă distrez și că-mi face plăcere că nu stau de vorbă cu vreo proastă. Necazul este, însă, că, din punctul meu de vedere, tot „dusă cu pluta" este!...

Dacă tot suntem la terasă, savurând câte o cafea, apare și prietena mea, florăreasa, cu textul:

- Haoleu, conașule, am ceva special pentru prințesa matale!...

Scot cei zece lei și-i întind. O văd reținută:

- Știi, ăstea-s cinșpe!...

Mă umflă râsul:

- Tanti, ori mergi pe ce-ți dau eu, ori nu mai iau deloc!

- Doamne, ia-mă!... Să fie primit!... Fac și eu o pomană!...

Îi fac semn, cu degetul, să se apropie, apoi îi comunic:

- Data viitoare, când ne vedem, poți să-mi dai și scaieți, că de la mine, tot banii ăștia-i vezi!...

- Sărumâna, boierule și să aveți parte de noroc în dragoste!...

Pleacă, lăsând pe masă un buchet destul de consistent de care, clar, Alexandra este mulțumită.

Sorb din cafea, îmi aprind o țigară, apoi, probabil privind-o contondent, o întreb pe frumusețea blondă:

- Ia zi-mi, femeie, ce ai în cap?

Se uită prin toate părțile, de zici că a uitat ceva, apoi:

- Eu... tot cred că putem avea un copil împreună!...

Zâmbind, forțat, e adevărat, îi răspund:

- Iar eu... tot nu cred că mai putem!

Mi se uită în ochi, rugătoare:

- Hai să mai încercăm o dată!...

Fac o mare pauză, apoi o întreb:

- Pui mic, tu chiar nu realizezi la ce riscuri m-am supus venind la tine, zilnic, timp de două săptămâni?!?...

Stă un pic în cumpănă, apoi mi-o servește:

- O să-mi iau temperatura și n-o să te chem decât atunci când avem condiții favorabile...

O și văd cu termometrul în pizdă, apoi trimițându-mi text că este în momentul de... „glorie"...

Sincer, mă simt aiurea. O iau la ture:

- Fata mea, tu ai nevoie de un bărbat de vârstă apropiată cu tine, nu de unul expirat, ca mine!...

Acestea fiind spuse, mă ridic de la masă și plec spre gura de metrou. De atunci, cel puțin până astăzi, nu m-a mai căutat niciodată, iar eu mi-am văzut de ale mele, de viața mea, oricum suficient de „complicată".

SFÂRȘIT